Suveranitatea absolută reprezintă o încarnare a fricilor contemporane, transformând identitatea națională într-un obiect de venerare. Ea ridică tradiția la rang de dogmă și respinge orice formă de universalism, negând chiar și principiile fundamentale ale drepturilor omului sub pretextul autodeterminării. Acest curent duce la izolaționism extrem, fragmentând comunitățile și respingând orice posibilitate de dialog global.
Pe de altă parte, populismul se manifestă ca un fenomen schimbător, lipsit de claritate programatică. El se nourăște de promisiuni grandioase și de nostalgia unui trecut idealizat, fără a oferi vreodată soluții concrete la problemele reale. Liderii populisti profețesc renașterea națiunii prin revenirea la niște „valori originare”, prezentate ca antidot la decadenta societății moderne.
Acest amestec de suveranism și populism cultivă triumfalismul și înlocuiește rațiunea cu credințe mistice. Discursurile populiste exploatează emoțiile colective, combinând nostalgie, anxietate și resentimente într-un amalgam instabil. De la Budapesta la Roma și de la Caracas la Washington, aceste curente împărtășesc teme comune: exaltarea trecutului, respingerea pluralismului și promovarea unei solidarități etnice exclusive.
Populismul nu constituie o ideologie coerentă, ci mai degrabă un ansamblu de sentimente și fobii, mereu reconfigurate în funcție de context. Demagogii se folosesc de credulitatea publicului și de tendința de a uita trecutul, făcând pariu pe emoții și pe respingerea logicii.
În esență, atât suveranismul exacerbat, cât și populismul, reprezintă o respingere a complexității lumii moderne și o căutare a unor răspunsuri simple la provocări profunde.
